Când EA a plecat…

Au trecut mai mult de 20 de zile, însă simt totul ca și cum ar fi fost ieri. Unele lucruri se întâmplă atât de repede că nu apuci să le conștientizezi. De 20 de zile simt frigul mai tare, oamenii mai profund și luna Noiembrie cea mai neagră din toate cele 12.

Am ales să scriu despre asta pentru că suntem obișnuiți ca pe rețelele sociale sau pe blog să împărtășim doar zâmbete și bucurie, însă nu sunt chiar toate zilele așa.

În al doilea rând, îi plăcea să scriu, indiferent de subiect și în același timp își făcea timp să mă certe că nu aveam destul timp pentru EA.

În ziua în care a plecat mă bucurăm de dragoste, de zâmbete, de satisfacție, dar aveam parte și de o doză enormă de stres.

EA, bună, zâmbitoare, mereu cu o mâncare caldă și cu “ Ia, mamă și te îmbracă”, “Du-te că ai treabă!”, “ Caută o pastilă pe internet că nu mai pot” (cea din urmă din ultimele zile) a ales să se ducă atunci când eram cel mai puțin pregătită, când am simțit multe, dar nu am făcut, când am ales așa cum nu aș fi vrut dacă aș fi știut că e ultima dată.

Citim, citim, auzim, dar… nu o facem cum ar trebui sau cât de des ar trebui. Nu spunem “te iubesc” “îmi e dor” “ai grija” “mulțumesc” sau “iartă-mă” ori de câte ori avem ocazia. Mereu lăsam pe data viitoare, însă data viitoare poate nu o să aibe cine să mai răspundă. Strânge în brațe și sărută, ori de câte ori ai ocazia.

Știu că e mai bine. Atât.

Acum, e mult prea puțin să spun “Iartă-mă, mamaie” că am folosit de mult prea multe ori expresia “N-am timp”….

Pe curând…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *