POVESTEA MEA: Traumele copilăriei se vindecă foarte greu sau niciodată

Vedeți poza de mai sus?

Este o poză cu mine, în copilărie.

Am fost un copil norocos, am și mamă și tată și mai presus și doi bunici care au ales să-și transforme drastic câțiva ani din viață pentru a mă crește.

Spun “transforme” pentru că foarte greu pentru un om trecut de 60 de ani să crească un copil.

Nefiind crescută de părinți, acolo undeva, s-au format anumite traume pe care le-am descoperit târziu, foarte târziu.

Relația dintre mine și părinți nu s-a reparat niciodată, chiar dacă au revenit ulterior în țară.

Citește și: Părinţi nebuni, copil nebun!

Ați auzit de abandon?

Orice copil, indiferent de câte explicații primesc, simt plecarea în străinătate a unui părinte ca un abandon.

Ați auzit de vinovăție?

Sunt copii care cred că ei sunt singurul motiv pentru care părinții i-au abandonat. Sunt copii care se simt vinovați și nici măcar nu știu exact de ce.

Nu pot să spun că nu mă număr printre acei copii. Mă simt vinovată de foarte multe lucruri pe care le-am făcut în copilărie.

Citește și: Într-o lume de falși, alege să fii TU

În același timp, am conștientizat mai târziu că  eram un copil și am făcut tot ce puteam face pentru vârsta mea.

Am conștientizat, dar nu pot spune că le-am și vindecat. Lucrez cu asta și nu e greu, e aproape imposibil.

Ideal ar fi ca aceste traume să nu existe, iar pentru asta e nevoie de părinți conștienți și echilibrați, părinți care știu ce înseamnă creșterea unui copil înainte de concepere.

Dacă aceste traume se formează totuși, fiți lângă copiii voștri. Atât.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *